luni, 3 august 2009

Fără rost…

Când nimic nu este important se cheamă că ai murit. Eu am murit, înviat, decedat, readus, ucis, ridicat, distrus… Acum sunt distrus! De cele mai multe ori a fost vina mea şi ca să fiu împăcat cu mine le recunosc şi pe toate celelalte. Nu am pierdut ceva, ci doar nu am câştigat nimic niciodată. Am pornit de la 0 de atâtea ori încât nu mai ştiu cum am fost eu de fapt, nu mai ştiu cine sunt acum!

Am pierdut inima de mult, am pierdut creierul azi, sufletul nu ştiu dacă îl mai am. Mi-e rău, mă doare groaznic, mă termin… Ultimele 3 luni mi-au adus o deteriorare extraordinară pe toate planurile astfel încât nu-mi mai aduc aminte lucruri esenţiale, pierd informaţiile, nu mă mai pot concentra, sunt uşor iritabil, muncesc şi a doua zi uit ce am făcut. Sunt foarte obosit… Aş fi cerut o pauză, dar de unde iau concediu de la viaţă?

Ştiu că tuturor ne vine rândul, dar eu nu am ajuns chiar aşa de în faţă; mai am multe de făcut şi e clar că nu în ritmul ăsta. Nu mă plâng, nici nu obişnuiesc să fac asta, numai că această decădere are motive mai vechi ce ar trebui să dispară odată pentru totdeauna din mintea mea. Am nevoie de o nouă provocare care să fie capabilă să mă ţină în priză măcar 6 luni. Caut injecţia letală!

Probabil nici asta nu mă poate opri pentru mai mult de o lună plină, dar ar fi un ciclu de odihnă de care am mare nevoie. Îl caut pe Adam din Miami… mai e mult timp, dar eu mereu m-am grăbit. Ştiu cât de scurt este timpul! Domn’ Profesor poate mai intraţi pe mess pentru nişte clarificări. Ştiu că mi-am dezamăgit Tatăl, dar aşa sunt adolescenţii! Mă caut pe mine… sau poate am murit în toate celelalte lumi…

De mult nu m-am mai regăsit… Cum naiba am putut să mă pierd? Nici măcar nu mă mai simt şi poate e ceva cu adevărat grav. Am rămas blocat unde nu trebuia. Oare am greşit eu ceva? Probabil că da, dar întotdeauna scăpam: uneori săpam Pământurile, alteori brăzdam Cerurile, niciodată nu m-am simţit comod în Ape!

Nu vreau să fiu eu Cel care Decade, am mai trecut prin asta… M-am săturat şi să mă ascund, dar ştiu că fără pelerină aş fi un simplu Demon. Nu vreau să mă pierd de Ei! Nu ştiu de ce toţi cei ca mine mă evită după ce conştientizează cine sunt… Cine sunt? Ce sunt? De ce nu-mi mai amintesc decât două poveşti, ambele absurde şi ireale? De ce sunt aceleaşi persoane şi aceleaşi imagini? De ce un singur nume şi mii de viziuni ale noastre? Chiar atât de mult contează?

« Îmi cer scuze că exist, îmi pare rău că mă cunoaşteţi, regret că vă doare! » eu nu am zis niciodată aşa ceva… Nu mai vreau să mă joc, voi deveni robot şi tot mă doare. De ce a trebuit să pierd azi? Ştii şi tu prea bine că nu era momentul pentru un dezastru… ştii şi tu prea bine că voi pierde încă doua luni… ştii şi tu prea bine că sunt pe cale de a renunţa. Şi ţie îţi pare rău de munca mea, şi tu vrei să continui… Atunci de ce?

Ochii sunt roşii şi ard, iar am acea febră ca acum doua luni, fizicul meu se scurge în durere, picioarele plâng de 12 zile. Iar vrei să plâng cu lacrimi de sânge? Mi-e lene să mai lupt! Nu renunţ de obicei, ştiu când pot câştiga, dar poate mă satur şi eu într-o bună zi. Mi-am pierdut Fiul, mi-am pierdut fiinţa iubită, mi-am pierdut cunoaşterea dobândită în ultimii 3 ani. Cred că voiai să mă ajuţi să uit, dar nu ai reuşit: mai rău faci!

Şi ghici ce? Dublu să-mi dai şi nu va fi de ajuns, poate mai rău… Ai de ales (mereu vă las să alegeţi, mereu vă las libertate; niciodată nu o folosiţi cu cap):
· ori plec eu
· ori întorci timpul
· ori renegociem contractul

Am nevoie să vorbesc cu cineva şi pentru prima dată după multă vreme chiar nu am cu cine. Mi-e dor, sunt obosit, mi-e somn… Şi poate într-o zi adorm!