.........De ce mă urăsc aşa de mult?
.........Acum nu mai sunt un simplu prost… Reuşesc zi de zi să duc prostia pe noi culmi. Mă chinui constant să-mi fac rău, să mă autosabotez şi reuşesc că doar stabilisem că sunt atotputernic într-o lume creată de mine. Ce scriu acum nu e ceva nou, doar continuarea unor articole mai vechi…
.........Reflectam acum ceva vreme la ploaia care mă oprise să mă întâlnesc cu o fată bună, onestă, morală. Atunci am stabilit că da: sunt extrem de prost. Acum ştiu că sunt un masochist sadic, că îmi place durerea, că mă hrănesc cu ghinion, că sunt născut să fac numai ceea ce sfidează logica propriei mele minţi. Fata era exact ce mi-am dorit vreodată, avea toate calităţile fizice, intelectuale, spirituale de care aveam nevoie. Mintea mea mă conducea către o perfecţiune relativă, o perfecţiune care m-ar fi împlinit…
.........Am refuzat fericirea numai după câteva întâlniri, deoarece am observat la ea un defect foarte des în ultima vreme: nu o iubeam… Bănuiesc că am o mică idee despre ceea ce înseamnă iubirea şi sper că am maturitatea de a înţelege că dragostea nu se simte într-un timp atât de scurt. Ştiu că un om nu poate fi vinovat pentru sentimentele lui şi, în consecinţă, nu ar trebui să plătească pentru ele… totuşi mă simt vinovat…
.........Mă simt vinovat că iubesc “un trecut”, ceva ce credeam dispărut de câteva luni de zile; iubesc o fantasmă, un ideal, o persoană care m-a făcut prea mult să sufăr în trecut, dar la care am o slăbiciune vădită. Trebuia să nu răspund atunci la telefon, trebuia să nu plec din casă, trebuia să dorm, trebuia să nu aflu nimic: era mai simplu! O simplă îmbrăţişare a fost de ajuns ca inima mea să reînvie şi, mai mult, să cucerească teritoriul guvernat de un creier obosit. Dualismul alb-negru, undă-corpuscul, yin-yang poată numele de războiul inimă-creier.
.........Acesta nu este un tratat de fizică, nici o lucrare de psihologie, ci nişte scuze oficiale deoarece am făcut cam cea mai mare tâmpenie de până acum! Mie nu mi-e atât de greu pe cât ar trebui, ea zice că nu e atât de supărată pe cât ar trebui şi cu toate că greşesc spun adevărul şi fac exact ceea ce-mi cere inima, o inimă mai bolnavă decât Dumnezeu Însuşi.
.........Ar fi bine să tac, am vorbit mai mult decât ar fi trebuit să vorbesc o viaţă întreagă cu toate că nu am spus nimic. Mă retrag în colţ şi plec… Iartă-mă!
.........Acum nu mai sunt un simplu prost… Reuşesc zi de zi să duc prostia pe noi culmi. Mă chinui constant să-mi fac rău, să mă autosabotez şi reuşesc că doar stabilisem că sunt atotputernic într-o lume creată de mine. Ce scriu acum nu e ceva nou, doar continuarea unor articole mai vechi…
.........Reflectam acum ceva vreme la ploaia care mă oprise să mă întâlnesc cu o fată bună, onestă, morală. Atunci am stabilit că da: sunt extrem de prost. Acum ştiu că sunt un masochist sadic, că îmi place durerea, că mă hrănesc cu ghinion, că sunt născut să fac numai ceea ce sfidează logica propriei mele minţi. Fata era exact ce mi-am dorit vreodată, avea toate calităţile fizice, intelectuale, spirituale de care aveam nevoie. Mintea mea mă conducea către o perfecţiune relativă, o perfecţiune care m-ar fi împlinit…
.........Am refuzat fericirea numai după câteva întâlniri, deoarece am observat la ea un defect foarte des în ultima vreme: nu o iubeam… Bănuiesc că am o mică idee despre ceea ce înseamnă iubirea şi sper că am maturitatea de a înţelege că dragostea nu se simte într-un timp atât de scurt. Ştiu că un om nu poate fi vinovat pentru sentimentele lui şi, în consecinţă, nu ar trebui să plătească pentru ele… totuşi mă simt vinovat…
.........Mă simt vinovat că iubesc “un trecut”, ceva ce credeam dispărut de câteva luni de zile; iubesc o fantasmă, un ideal, o persoană care m-a făcut prea mult să sufăr în trecut, dar la care am o slăbiciune vădită. Trebuia să nu răspund atunci la telefon, trebuia să nu plec din casă, trebuia să dorm, trebuia să nu aflu nimic: era mai simplu! O simplă îmbrăţişare a fost de ajuns ca inima mea să reînvie şi, mai mult, să cucerească teritoriul guvernat de un creier obosit. Dualismul alb-negru, undă-corpuscul, yin-yang poată numele de războiul inimă-creier.
.........Acesta nu este un tratat de fizică, nici o lucrare de psihologie, ci nişte scuze oficiale deoarece am făcut cam cea mai mare tâmpenie de până acum! Mie nu mi-e atât de greu pe cât ar trebui, ea zice că nu e atât de supărată pe cât ar trebui şi cu toate că greşesc spun adevărul şi fac exact ceea ce-mi cere inima, o inimă mai bolnavă decât Dumnezeu Însuşi.
.........Ar fi bine să tac, am vorbit mai mult decât ar fi trebuit să vorbesc o viaţă întreagă cu toate că nu am spus nimic. Mă retrag în colţ şi plec… Iartă-mă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu