EVOLET - Povestea ei

Nu… nu voiam ca nimeni să ştie cine e şi ce povară poartă pe umerii ei încă de copilă. Nu e o simplă fată, e copilul meu mult iubit, cel pe care eu nu l-am recunoscut niciodată. E cea mai mică dintre toţi. Nici măcar nu ştiam că există până ce nu am văzut ochii mamei ei strălucind când mă privea acea copilă umilă.

Va asculta « Povestea unei mari iubiri » de prea multe ori la şcoala din Noua Lume, cea îndepărtată de Pământ, până să-şi dea seama de ce e orfană. Nu-şi va cunoaşte sora sau fratele mort, nici părinţii de vreme răpuşi… Ea nu făcea parte din plan, era o paria, o greşeală a sorţii. Nu avea un rol predestinat, ci era un suflet liber pe care nimeni nu îl putea revendica.

Evolet Zaphira este povestea nespusă de către un tată infect, un înger pierdut de orice împărăţie, un om decăzut din deplinătatea facultăţilor mintale. Pe Marte, în anul 106, trăia urmaşa neaşteptată a Omenirii care avea doar 16 ani. O copilă… Am făcut multe greşeli în viaţă, multe grave, dar ea nu fusese o simpla greşeală, fusese rodul ultimei iubiri.

Purta greutatea întregii personalităţi a tatălui ei. Avea să găsească liniştea pântecelor mamei sale cu puţin înainte de decesul meu. Mama ei îşi dădea ultimul suflu de viaţă când ea plângea venirea într-o lume rece şi rea. Fără rude şi iubire într-o lume necunoscută de oameni avea să fie un început nefericit pentru un suflet care nu merita durere… Acum plângea şi moartea mamei adoptive: o bătrână înţeleaptă din satului ei, Saah.

Lacrimile reci şi amare curgeau pe obrajii murdari… Eu încă prefer să mi-o imaginez zâmbind. Un zâmbet alb deschis de buze calde şi moi. Ochii violet - identici cu ai mamei ei, prea iubita mea soţie… Erau de o limpezime înfiorătoare, mereu deschişi şi luminoşi. Iubeam atât de mult acest lucru la fetele mele încât i-am dat numele de “Evolet” tocmai pentru a evidenţia unicitatea acelei nuanţe. Părul negru abanos, lung şi puţin undulat era zestrea unei femei superbe ce ne-a iubit pe amândoi enorm, şi pe mine şi pe ea… Tenul creol amintea de negriciunea din inima tatălui; asta avea de la mine… prea dulcea mea...

A înţeles cine era părintele ei şi a vrut să îl cunoască. Eu eram acolo sus, vegheam în imposibilitatea de a mă implica la nivel uman. Nu-mi aduc aminte să-i fi auzit vreodată vocea. Poate îi era prea frică să vorbească prin cuvinte; cuvinte ce mereu sunt acuzabile de oamenii închişi la minte. Ştiu cum şi-a pierdut nopţile citind caietele mele, ştiu cum îmi atingea scrisul cu vârful degetelor sperând să simtă mai mult decât greutatea stiloului ce apăsa odată foi albe.

Creştea învăţând taine de mult uitate. Găsea sentimente, istorie, imagini ale familiei. A înţeles că trebuie să se bucure de ceea ce este şi nu să uite ceea ce nu are. Acum ştia tot ce tatăl ei voise să afle. Rolul ei era cel de mesager al noii religii înfiinţate de Tată, o religie numită Iubire. Avea pe umeri greutatea de a oferi iubire, ceea ce eu nu reuşisem mereu…

Şi unde putea să găsească aşa ceva? De unde să împartă ceva inexistent? Cine putea să-i spună ce înseamnă? Caietele vechi nu îi erau de folos în acest sens. Trebuia să iasă şi să cunoască oameni; un curaj pe care eu nu îl avusesem. În scurt timp găsise « dumnezeul » noii religii în ea, găsise leacul pentru tristeţe. Noul Apostol al fericirii devenise o superbă femeie ce vindeca lumea.

Avea puţin peste 18 ani când a venit vremea să guste şi ea sentimentul suprem, să primească iubire aşa cum putea să ofere. Un tânăr Arhanghel coborât din cerurile albe se îndrăgostise de o muritoare de rând, una ce salvase oamenii pentru a mia oară. Nu există fericire până la adânci bătrâneţi, ci iubire până la moarte.

Renaşterea familiei mele va purta un alt nume: Merovingian, Carmichael, Fitzpatrick… Mulţi vor crede că am murit, dar eu trăiesc prin fiecare copil al Noii Lumi, fiecare rod al iubirii numit suflet…

PS: Îngerul avea să rămână cu durerea în eternitate dorindu-şi să nu mai fie nemuritor, dorindu-şi să îşi urmeze calea alături de cea adorată… şi toate astea îmi amintesc de mine…